Ordovician

Ordovicianul este a doua etapă a Paleozoicului. A început în urmă cu aproximativ 488 de milioane de ani, cu o scădere a temperaturilor la sfârșitul Cambrianului, care a provocat o mare extincție în ecosistemele marine (nu uitați că pe uscat nu existau încă ființe vii în Cambrian).

Ordovicianul este o etapă care poate fi caracterizată prin trecerea organismelor din apă pe uscat.

Caracteristicile terenului în Ordovician

Cea mai mare parte a terenurilor apărute era constituită într-un supercontinent din emisfera sudică a planetei, numit Gondwana, deși existau și trei continente mai mici: Laurentia, Siberia și Baltica.

Acest pământ apărut era arid, alcătuit din deșerturi și stânci. Odată cu apariția primelor plante, pământul a început să se îmbogățească în substanțe nutritive și să-și schimbe forma, dând naștere la sfârșitul Ordovicianului la un ecosistem bogat în mușchi și, la sfârșitul Ordovicianului, a permis apariția primelor plante cu sistem vascular: ferigile.

Nivelul de oxigen din atmosferă a crescut considerabil, ceea ce a permis mai târziu trecerea vertebratelor pe uscat pentru colonizare. În plus, a permis plantelor să obțină acest oxigen și să îl folosească, deoarece ele nu numai că efectuează fotosinteza și generează oxigen, dar au nevoie de el pentru energie, ceea ce a creat un ciclu pozitiv (mai multe plante dau mai mult oxigen, ceea ce permite noilor plante să fie mai mari și să dea mai mult oxigen).

În ceea ce privește zilele, acestea au avut o durată de aproximativ 21,2 ore. Planeta încetinea, iar anul avea o durată de aproximativ 414 zile.

Trecerea de la apă la uscat

Primele organisme care au colonizat pământul nu au fost animale, ci plante. Nu plante precum coniferele, arbuștii sau sălciile mari, ci organisme fotosintetice mai mici care persistă până în prezent, cum ar fi lichenii și mușchii. Aceste organisme au permis pământului uscat să se înrădăcineze și să se umple de nutrienți, ceea ce a permis apariția ferigilor milioane de ani mai târziu și, odată cu acestea, apariția "primelor plante adevărate".

Prin urmare, avem un teren uscat și arid, fierbinte după dezgheț, dar în care au început să apară mici concentrații verzi pe rocile, lichenii și mușchii menționați mai sus.

În ceea ce privește animalele, acestea au apărut pe uscat în două etape: mai întâi nevertebratele și apoi vertebratele. Trecerea la uscat a avut loc la sfârșitul Ordovicicianului, deși cele mai multe rămășițe de colonizare terestră datează de la începutul Silurianului.

Primele semne de viață terestră datează din Ordovician, iar artropodele au fost primele care au ajuns pe uscat. Acest lucru a fost posibil deoarece acestea posedau o serie de branhii modificate care puteau deja capta oxigenul atmosferic, dar nu așa cum facem noi, vertebratele, ci introduceau gaze din mediul înconjurător și de acolo obțineau oxigen.

Se crede că vertebratele puteau fi găsite și pe uscat în acest stadiu, dar numai momentan, spre deosebire de artropode, care puteau sta în afara apei pentru perioade lungi de timp, dar fără a deveni independente de ea.

Corpul lor era alcătuit din mușchi puternici care le permitea să înoate împotriva curenților, ceea ce face să fie îndoielnic dacă această trecere la pești puternici a avut loc în largul oceanului sau într-o trecere spre râuri pentru a lupta împotriva curentului, așa cum fac somonii de curent.

Este posibil ca trupul lor plat pe burtă să le fi permis să se târască de-a lungul plajelor sau a rocilor moi și pline de mușchi pe o distanță de câțiva metri, suficient timp pentru ca branhiile lor să își "țină respirația", deoarece nu erau modificate pentru a capta oxigenul atmosferic.

Animale caracteristice Ordovicienei

Viața animală, în primele milioane de ani în care planeta a adăpostit viață, a fost guvernată de nevertebrate. Deși viața animală era încă în apă, vertebratele au început să se mărească, la fel ca și nevertebratele.

Printre nevertebrate se numărau și scorpionii. Erau foarte asemănători cu cei actuali, cu clești și o coadă lungă, iar unii dintre ei aveau o înțepătură otrăvitoare, dar, spre deosebire de cei actuali, scorpionii din Ordovician măsurau între 13 cm și aproape 3 metri lungime.

Acești scorpioni fac parte din grupul Eurypteridelor, iar cel mai mare dintre ei, care aparținea perioadei Ordovicianului, era Megalograptus, cu o lungime de aproape 2 metri (cel mai mare exemplar este Jaekelopterus, de 3 metri, dar aparține Devonianului).

În ceea ce privește anatomia cordatelor, pot fi identificate schimbări majore.

Prima, în ceea ce privește mărimea: am trecut de la un pește de 2,5 cm, ca Haikouichthys, la 20 cm, ca Pterapsis, sau 25 cm, ca unele Ostracoderme. Ostracodermele au fost o serie foarte importantă de pești în Ordovician, deoarece au început să dezvolte un endoschelet osos (și ceilalți pești, nu era ceva exclusiv al ostracodermelor), dar aveau un craniu osos foarte dur, care nu era acoperit de solzi, ceea ce le dădea un aspect foarte special.

După cum s-a arătat, acești pești nu aveau încă fălci, dar erau deja foarte asemănători cu peștii din zilele noastre în ceea ce privește anatomia lor, cum ar fi coada lungă, înotătoarele pectorale și solzii mici.

Sfârșitul Ordovicelui

Sfârșitul Ordovicicianului, acum aproximativ 439 de milioane de ani, s-a datorat unei noi glaciațiuni, una mai rapidă, dar care a însemnat o scădere a numărului de taxoni animali. Printre acestea, conodonții (un fel de pești cu formă de viermi și dinți, dar fără fălci) au pierdut un număr mare de specii, dar cele care au supraviețuit au ajuns până în zilele noastre.

Articole Relaționate

Paleozoic

Mezozoic

Cenozoic